Acest articol analizează competența instanțelor din România de a soluționa cereri de divorț și cereri accesorii — autoritatea părintească, stabilirea locuinței minorului, dreptul de vizită și pensia de întreținere — în situația în care soții și copilul sunt cetățeni români, dar au reședința într-un stat membru al Uniunii Europene.
-
Cadrul legal european aplicabil
În situația expusă, devin aplicabile prevederile Regulamentului (UE) 2019/1111 care instituie norme uniforme privind competența în materie de divorț și în materie de răspundere părintească în cazurile cu element de extraneitate. Regulamentul se aplică așadar divorțului și petitelor privind încredințarea minorului și dreptul de vizită.
În schimb, în ceea ce privește obligațiile de întreținere, acestea sunt reglementate separat de Regulamentul (CE) nr. 4/2009.
-
Competența în ceea ce privește divorțul
Potrivit art. 3 lit. b) din Regulamentul (UE) 2019/1111, sunt competente să soluționeze cererile de divorț instanțele din statul membru „de cetățenie a celor doi soți”. Astfel, în situația în care ambii soți sunt cetățeni români, instanțele din România sunt competente să judece cererea de divorț, indiferent dacă aceștia locuiesc în străinătate, într-un alt stat membru al Uniunii Europene. Această competență nu depinde de acordul soților, întrucât nu se întemeiază pe o alegere expresă a acestora, ci derivă direct din cetățenia română comună.
Prin urmare, doi soți cetățeni români pot introduce cererea de divorț în România chiar dacă ambii locuiesc în afara țării și chiar dacă divorțul nu este unul prin acordul părților.
-
Competența în materia răspunderii părintești
În ceea ce privește răspunderea părintească (stabilirea autorității părintești, a locuinței minorului și a dreptului de vizită), considerentul (20) al Regulamentului (UE) 2019/1111 subliniază că, în materie de răspundere părintească, competența ar trebui stabilită în funcție de criteriul proximității, pentru a garanta respectarea interesului superior al copilului. Astfel, potrivit art. 7 din Regulament, competența este dată instanțelor din statul membru în care copilul își are reședința obișnuită la momentul sesizării instanței.
Prin urmare, în mod obișnuit, competența va aparține statului membru în care copilul își are reședința obișnuită. De la această regulă există însă și anumite excepții – inclusiv posibilitatea încheierii unui acord între titularii răspunderii părintești, de alegere a competenței instanțelor din România.
Astfel, potrivit art. 10 din Regulamentul (UE) 2019/1111: ”(1) Instanțele dintr-un stat membru sunt competente în materia autorității părintești atunci când sunt îndeplinite următoarele condiții:
(a) copilul are o legătură strânsă cu acest stat membru, în special datorită faptului că:
(i) cel puțin unul dintre titularii răspunderii părintești își are reședința obișnuită în respectivul stat membru;
(ii) în acest stat membru se află fosta reședință obișnuită a copilului; sau
(iii) copilul este resortisant al acestui stat membru;
(b) părțile, precum și orice alt titular al răspunderii părintești:
(i) au convenit în mod liber asupra competenței, cel târziu la data sesizării instanței; sau
(ii) au acceptat competența în mod expres în cursul procedurii, iar instanța s-a asigurat că toate părțile sunt informate cu privire la dreptul lor de a nu accepta competența;
(c) exercitarea competenței este în interesul superior al copilului.”
Prin urmare, în situația analizată, în care minorul este cetățean român dar locuiește în străinătate împreună cu părinții lui, soții au posibilitatea să aleagă competența instanțelor din România inclusiv în ceea ce privește petitele accesorii privind răspunderea părintească, cu condiția ca această alegere să fie în interesul superior al copilului.
În practică, această alegere a competenței instanțelor din România se poate efectua prin însăți procura prin care soții, domiciliați în străinătate, împuternicesc avocatul să îi reprezinte în fața instanțelor din România.
-
Competența în ceea ce privește pensia de întreținere
Instanțele competente în temeiul Regulamentului (UE) 2019/1111 în materia răspunderii părintești au, în general, competența de a se pronunța asupra obligațiilor accesorii de întreținere a copilului. Prin urmare, dacă instanțele din România sunt competente, conform Regulamentului (UE) 2019/1111 în ceea ce privește răspunderea părintească, această competență se extinde și asupra cererii de stabilire a pensiei de întreținere, în măsura în care aceasta are caracter accesoriu.
Această competență se bazează pe art. 3 lit. d) din Regulamentul (CE) nr. 4/2009 , care prevede: ”Are competența de a hotărî în materie de obligații de întreținere în statele membre: […] (d) instanța judecătorească competentă în temeiul legii forului într-o acțiune privind răspunderea părintească, atunci când cererea cu privire la o obligație de întreținere este accesorie respectivei acțiuni, cu excepția cazurilor în care respectiva competență se întemeiază numai pe cetățenia uneia dintre părți.”
Concluzionând, în cazul în care soții și minorul sunt cetățeni români dar locuiesc în străinătate, instanțele din România sunt competente să judece cererea de divorț și, în măsura în care există acordul soților, inclusiv cererile accesorii privind minorii (autoritate părintească, locuință, drept de vizită, pensie de întreținere).
***
Prezentul articol nu constituie consultanta juridica în sensul Legii 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat. Pentru o consultanta juridica referitoare la un caz de divorț, vă rugam sa ne scrieți la office@law-partners.ro și vă va răspunde un avocat specializat in divort.